Despre inutilitate si sentimentul apartenentei

Multe vise si putine informatii m-au condus pe drumul asta, ca de altfel pe orice provincial care spera la notorietate si puternicia unei institutii de invatamant. Si, in mod evident, cum acum 4 ani de zile cel mai cosmopolit si “in trend” concept universitar era dat de publicitate si noile media, comunicare institutionala si relatii publice, m-am inscris plina de euforie si motivatie la una dintre cele mai elitiste institutii de invatamant de atunci, fosta scoala de partid, Stefan Ghoerghiu care, printr-o rebranduire pe o fata mai umana, a devenit Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative.

Portofoliul facultatii, valorile sale occidentale de interactiune permanenta si sprijin pedagogic neconditionat m-au facut cel putin 3 ani de zile sa cred ca am facut alegerea corecta. Inca cred asta. Prin SNSPA am fost obligata sa-mi asum concepte fundamentale in filosofia culturii, istoria culturii romane moderne, comunicare politica, iar numele sonore ale unora dintre cadrele didactice SNSPA m-au facut sa resimt critic cele 5 milenii de amanipulare la care am fost supusi chiar daca am fost acuzata de o vanzatoare de carti ca undeva cele 5 milenii dau cu rest :”de unde 5 domnisoara, nu erau doua?”

Totusi primele experiente profesionale aplicate m-au facut sa ajung la o concluzie pe marimea si maretia profilului pe care l-am adoptat. Profesionalismul este inlocuit de “networking”, sau conform unor anunturi de aangajare ce apartin unora dintre cele mai prestigioase companii multinationale, jucatori importanti pe piata tertiara romana, “detinerea unei retele de cunostinte stabile in domeniul politic/juridic/econimic” si, sunt convinsa ca lista ar putea continua in terenul altor fielduri informative, ridicate acum la rang de “knowledge”: fashion, lifestyle etc. etc.

Relatiile publice interrvin in cazul comunicarii cu media si comunitatile direct implicate in activitatea unei organizatii. Sarcina unui om de comunicare este aceea de propaga o imegine pozitiva a organizatiei in fata tuturor publicurilor sale care, de la Bernstein incoa, nu se mai reduc la consumatorii finali si comuniatatea media, ci la intregile grupuri de interese care au un cuvant greu asupra activitatii aceleasi oragnizatii si carora li se acorda interventii masive de lobby sau mai pe ramaneste, protocoale si bartere.

Tinerii profesionisti pot reclama acest know-how in terenul relatiilor interumane, avantajelor psihologice iar profesionalismul lor merge mana in mana cu acea retea de cunostinte pe care incep sa o contureze in momentul in care reprezinta o entitate organizationala notorie. Ca o concluzie, pentru toate organizatiile care au astfel de pretentii “profesionale”: “Maturizati-va si acceptati profesionalismul in termenii sai initiali!!!!”

Despre viata, influenţe şi autoritatea spirituală...

De când eram mică am iubit oamenii şi tot ceea ce îi compune, inclusiv micile exerciţii de stil care le scapă încă din primii ani. Eram fascinată de scris dar nu neaparat de creaţie, cât ma fascina grafologia, modul în care oamenii colerici apleacau spre dreapta întreaga serie de fraze care, de multe ori, la vîrsta aia nu erau decat nişte mici introduceri în ceea ce pentru fiecare avea să se transforme în dedicaţie, pasiune sau o rutină salvatoare.

Toate încercările noastre de identificare, lecţiile de pian, taberele şcolare cu origami şi mulţi francezi, festivalurile tinerilor creatori de imagine şi concursurile de eseuri, toate astea trebuiau să ne dea cel putin un hint de unde ar trebui să începem să ne proiectamvisele. Mie personal îmi plăceau toate şi cred că paleta de idealuri era mult prea largă să mă poată duce la claritatea unui motiv sau unei proiecţii de viitor.

Cred că cea mai simplă cale prin care reuşesşti este să ajungi să-ţi cunoşti atuurile şi defectele, să ţi le accepţi, nu pesimist, nici delăsător, ci la gradul la care le poţi ajusta şi transforma în "zone neutre ale personalităţii". În teorie totul sună fascinant însă la un anumit punct al aplicării lor începe să se proiecteze o neputinţă urmată de dezamăgire care poate fi total necopnstructivă şi depresivă. Cum ajungem să ştim ce vrem realmente de la noi?Prin transformarea taberelor cu francezi în noi experienţe şi noi trăiri, în fiecare zi, neobosit şi neplafonant şi acceptarea imprevizibilităţii vieţii. Asumarea schimbării ca oportunitate cred că e cea mai dificilă provocare de care m-am lovit până acum. Nu presupune nici o urmă de confort psihic, nici o siguranţă şi nici o punte de legatură cu trecutul. Dar a da o notă negativă schimbărilor e probabil cea mai ineficientă strategie de viaţă. Oricum totul e legat de atitudine şi atracţia universală nu scuteşte pe nimeni de propriile proiecţii, ca o autoritate spirituală.