Despre viata, influenţe şi autoritatea spirituală...

De când eram mică am iubit oamenii şi tot ceea ce îi compune, inclusiv micile exerciţii de stil care le scapă încă din primii ani. Eram fascinată de scris dar nu neaparat de creaţie, cât ma fascina grafologia, modul în care oamenii colerici apleacau spre dreapta întreaga serie de fraze care, de multe ori, la vîrsta aia nu erau decat nişte mici introduceri în ceea ce pentru fiecare avea să se transforme în dedicaţie, pasiune sau o rutină salvatoare.

Toate încercările noastre de identificare, lecţiile de pian, taberele şcolare cu origami şi mulţi francezi, festivalurile tinerilor creatori de imagine şi concursurile de eseuri, toate astea trebuiau să ne dea cel putin un hint de unde ar trebui să începem să ne proiectamvisele. Mie personal îmi plăceau toate şi cred că paleta de idealuri era mult prea largă să mă poată duce la claritatea unui motiv sau unei proiecţii de viitor.

Cred că cea mai simplă cale prin care reuşesşti este să ajungi să-ţi cunoşti atuurile şi defectele, să ţi le accepţi, nu pesimist, nici delăsător, ci la gradul la care le poţi ajusta şi transforma în "zone neutre ale personalităţii". În teorie totul sună fascinant însă la un anumit punct al aplicării lor începe să se proiecteze o neputinţă urmată de dezamăgire care poate fi total necopnstructivă şi depresivă. Cum ajungem să ştim ce vrem realmente de la noi?Prin transformarea taberelor cu francezi în noi experienţe şi noi trăiri, în fiecare zi, neobosit şi neplafonant şi acceptarea imprevizibilităţii vieţii. Asumarea schimbării ca oportunitate cred că e cea mai dificilă provocare de care m-am lovit până acum. Nu presupune nici o urmă de confort psihic, nici o siguranţă şi nici o punte de legatură cu trecutul. Dar a da o notă negativă schimbărilor e probabil cea mai ineficientă strategie de viaţă. Oricum totul e legat de atitudine şi atracţia universală nu scuteşte pe nimeni de propriile proiecţii, ca o autoritate spirituală.